Referate scoala

referate scoala

Zece zile în Africa

Reportaj

O ştiu pe Luciana încă de la şcoala generală, din prima bancă. În dreapta, ,,Limba şi literatura română pentru bacalaureat-modele de eseuri”, în stânga, foi albe imaculate păstrate cu grijă de mâinile fine pe care a strălucit mai bine de opt ani acelaşi inel, simplu, argintat, cu model de floare. Am fost colege de liceu la profilul filologie şi acum o văd trecând în grabă străzile Copoului din Iaşi cu buclele răvăşite şi rochiile colorate spre facultate. E studentă la Comunicare şi Relaţii Publice, cu toate că amintirile admiterii îi mai răscolesc speranţele că ar fi putut pune la fel de mult suflet şi la specializarea  geografie în limba franceză. Bilanţul primului an: un punctaj maxim, bursă de merit, un voluntariat conştiincios la Mediateca Centrului Cultural Francez, un titlu de coordonator al relaţiilor externe A.S.F.I, o şansă Erasmus cu destinaţia Franţa şi zece zile de vacanţă mare în Mauritania, Africa.

Vaccinuri

,,Mi s-a părut ceva interesant, dar irealizabil, în momentul în care mi s-a spus de această şcoală de vară. Am aflat în ultima zi când se mai puteau depune candidaturile, a doua zi aveam un examen. Deadline-ul era la miezul nopţii ( timp universal), iar eu am trimis la 23.50”, mi-a spus Luciana, în timp ce îşi potrivea lănţişorul cu pandativ alb din scoică primit de la  Cedrick, cel mai bun animator al EEF . Aşa avea să prindă contur un zbor de 8 ore spre bucata estică a deşertului Sahara, într-o ţară musulmană. După trei săptămâni de pregătiri cu vaccinări antifebră galbenă, antifebră tifoidă şi pastile împotriva malariei, Luciana putea să îşi imagineze cum i se va schimba regimul de viaţă în cele 10 zile de Ecole d’ ete de la Francophonie în care ,,soarele răsărea la 6.30, foarte repede, iar la orele 19.00 începea să se întunece”.Traseul Bucureşti-Paris-Nouakchott a fost condimentat cu fuga pe terminalul 2C, pentru a ajunge la poarta de îmbarcare, într-o rochie lungă. Apoi s-au amestecat Inna şi Alexandra Stan în topul listei pe ecranul tactil din avion, punctele de  greutate rămânând cele două bagaje de cincisprezece şi cinci kilograme. Călătoria s-a finalizat cu succes pentru mezina grupului de 100 de participanţi care îşi dădeau întâlnire la marginea capitalei mauritaniene. ,,Vizual, am dat peste o întindere de deşert. Nu munți și văi, nu brazi și ape șerpuind, nu câmpii aurite sau înverzite ca la noi. Nisip. M-a întâmpinat o căldură sufocantă, care mi-a dat impresia de blocare. Atunci am descoperit că nu am deloc reţea pe telefon, deşi îmi activasem roamingul şi că nu voi putea lua legătura cu ai mei prea curând. În plus, era o diferenţă de fus orar pe care nu o luasem in calcul atunci cand le-am spus părinţilor la ce oră voi ajunge”, a continuat Luciana, cu un glas totuşi calm şi relaxat că poate exprima totul în limba română. Exerciţiul în limba franceză durase mult prea mult chiar şi pentru o inimă latină.

La plus belle…la plus jolie

 

Opinii cu privire la activităţile dorite în cadrul forumului, obiective urmărite şi consecinţe scontate, ameninţări şi proiecte ce sunt pe cale să vină în promovarea limbii franceze, dezbateri despre problema migraţiilor internaţionale, schimbarea climatică, drepturile omului, tehnologiile informatiei şi promisiunea că nu va lipsi de la Forumul Mondial al Limbii Franceze, organizat la Quebec în 2012. Toate cereau o implicare permanentă şi dovada faptului că reprezentanta României are multe de spus . ,,Există mari diferenţe între continente, care trebuie tratate ca atare. Sunt la prima călătorie în Africa și mă gândesc că există posibilitatea să mă pripesc în a-mi forma niste opinii solide cu privire la Africa și la traiul de acolo. Totuși, indiferent de gravitatea problemelor de orice natură pe care le-ar avea poporul mauritanian şi ceilalți locuitori ai Africii, e important,  că acest lucru m-a orientat către România, către problemele pe care le avem noi și de care ne plângem. Unde ne situăm ? Cum trăim ? Care e nivelul de educatie ?”, încearcă să îmi împărtăşească cea căreia toţi i se păreau în prima zi la fel de negri şi pe care credea că nu îi mai poate desluşi, deşi în fiecare zi i se aminteau expresii ca ,,la plus jolie” sau ,,la plus belle” în grup. ,,Mă gândesc că, în fond, culoarea pielii și stilul vestimentar cântăreau  destul de mult în emiterea acestor aprecieri”, mai continuă ea .

O aşteptau platouri cu fructe de mare, salată, friptură de oaie şi paste la întoarcerea din plimbările fierbinţi în misterele prăfuite ale Saharei,  pe care de altfel o răscolea la propriu cu mâinile goale, în acţiunile de plantare a arborilor rezistenţi la condiţiile climatice. ,,Ceea ce învățam acum 2 ani, pentru olimpiadele naționale de geografie, am văzut, am aplicat şi am experimentat în Mauritania”, îşi aminteşte Luciana, păstrând şi acum izul sec şi uscat al nisipului pe care îl stingea cu ceai  dulce. ,,Sunt interzise băuturile alcoolice acolo”, mai adaugă ea.

          Braşoveanca  sahariană

Printre pletele  împletite pe jumătate şi prelungite în meşe negre ca tăciunele, ale fetelor din Mauritania şi Maroc, Luciana îşi readuce în minte ,,seara culturală” organizată să valorifice particularităţile artistice ale fiecărei ţări. În aproape cinci minute, România s-a deschis ca o carte în faţa ochilor descoperiţi până la văl, printr-un film alcătuit din imagini, sunet şi informaţii în care s-au adunat patriotismul crud şi emoţia blândă a  celei îmbrăcate cu portul naţional vechi de 100 de ani.,, I-am învăţat, pe loc, pe scena amenajată de organizatori în Parcul Biodiversităţii din Nouakchott, Braşoveanca. Am ales acest dans popular românesc pentru că atingea şi un timp de învăţare relativ scurt, dar avea şi versuri uşor de tradus, explicat,” îmi spune Luciana cu un vădit sentiment de mândrie şi angajare, numărând bancnotele străine, statuetele şi brăţările primite cadou.

O întreb dacă a rămas cu vreo vorbă de la poporul african pe care ar recunoaşte-o cu uşurinţă şi peste timp. ,,Voom!  Este un fel de expresie de înviorare, ca si cum s-ar face prezenţa, dar mai cordial”, îşi aminteşte ea, ţinând să amestece în acelaşi mélange cultural figurile celor care încă o mai însoţesc în gândurile despre Africa: președinţi şi directori de centre culturale franceze, jurnalişti foarte cunoscuti in ţările lor de provenienţă. ,,Erau oameni educaţi, cu acces la informaţie, implicit cu o situaţie materială foarte  bună, oameni influenți în patria lor”, îmi mai mărturiseşte ea, parcă fără să îşi poată stăpâni uimirea că Mauritania este locul unor contradicţii destul de proeminente. Între misterul chipurilor acoperite şi ospitalitatea autohtonilor, ar fi ales a doua variantă dacă nu ar fi ştiut că mai urmează încă o serie de dualităţi: ,,strălucire-praf, belşug-foame, laudă-realitate, libertate-izolare”.Reversul, imaginea României în ochii celor de culoare era împărţită tot la doi. După o discuţie cu ,,KPG, un burkinabé înclinat spre artistic, cântăreț, actor și comediant” despre  migraţie şi etnii, Luciana a înţeles cu regret că pentru acel străin românii și rromii sunt același popor . ,,M-am străduit să îmi ascund supărarea cauzată de această dezinformare care încă plutește ca un nor de plumb, deasupra țării , nu am arătat furia pe care o resimt și acum față de aceia care determină o etichetare eronată și față de cei care etichetează, care ne stigmatizează”, a încercat ea să disculpe o vină nemeritată, cu aceeaşi convingere cu care i-a repetat-o străinului.

Înapoi la Meka

În poze, e la fel de zâmbitoare. Luciana şi-a ţinut aproape optimismul şi încrederea în sine ca pe două valori nepreţuite. ,,Poate pentru că sunt la început de drum, această călătorie a reprezentat un salt care m-a bucurat, dar m-a și obosit. Totuși, iubesc să călătoresc. Cunoscând pe alții, cunoscând alte locuri, alte culturi, mă cunosc mai bine pe mine.” De la  kilomteri întregi de cultură sau de diferenţe, vibrează o ţară cu palmieri şi nisip, ca o Meka nesperată, fără să ştie că în Dorohoi, într-un oraş din nordul României,  o fată cu bucle castanii ca toamna şi rame de ochelari inscripţionaţi cu inimoare, îi poartă un dor inconştient.

,, Trebuie să recunosc că încă mai greșesc genurile substantivelor în limba franceză și cu această problemă mă confruntam și în clasa a VIIa…” îşi  reia nervos un fir pierdut , în timp ce mă gândesc că din septembrie va pleca în Touluse pentru un semestru la Universitatea ,,Paul Sabatier”.

Cum trebuie înţeleasă o fată

          O fată trebuie analizată discret, cu subtilitate şi precauţie ca să nu i se dea nici speranţe şi nici motive de îngrijorare. O fată nu trebuie nici măsurată şi nici cântărită, cu atât mai mult comparată în prezenţa ei. Ai voie să mediteză la proporţiile sale cât joci FiFA. Şi dacă tot vrei un exerciţiu de imaginaţie garantat, încearcă să îi evaluezi şi creierul. Are mai multe ,,forme” decât ai putea vreodată să cauţi.

Timiditatea nu e climatul ideal pentru comunicare, iar complimentele spuse pe dinafară strâng ca într-o cochilie naturaleţea şi firescul discuţiei. O fată trebuie întrebată, iscodită la modul cel mai sincer despre viaţa ei, despre sufletul şi despre timpul ei, despre cunoştinţele  în domeniile pe care pretinde că le tatonează, despre ce ştie ea că se întâmplă cu lumea din jur şi despre lucrurile pe care le-a aflat ascultând radioul. Nu e nicio ruşine să fii interesat de o anume ,,ea” şi nici o misiune imposibilă să vezi ce-i de capul ei.

O fată trebuie privită ca pe un copil care, pe de-o parte, a crescut cu capul în cărţi şi a dat păpuşile Barbie pe rujuri şi filme romantice sau, pe de altă parte, a suportat  vulgarităţile cartierului şi abuzurile intelectuale ale unui mediu total inert din punct de vedere sentimental. O fată trebuie luată drept o fire dificilă, drept o structură cu multe laturi şi culori care luptă mai mult sau mai puţin agresiv pentru nişte idealuri sau pentru nişte instincte. Care luptă tacit şi care nu verbalizează tot ce ţine în dosul părului bogat sau în umbra genelor arcuite. Poate o îmbogăţire peste noapte, poate o lansare de carte sau poate o operaţie estetică. De asta, o fată trebuie lăsată la rându-I să aprecieze şi să exprime. Egocentrismul nu ajută la nimic. Inhibă.

O fată are o sensibilitate foarte nonconformistă care face din ţânţar armăsar şi care face asocieri inedite între parfum şi personalitate, între frizură şi temperament, între timbrul vocii şi posesivitate. Şi asta, nu pentru că e o naivă iremediabilă, ci pentru că îi plac detaliile, simetriile care creează lumi, perfecţiunile imposibile şi misterele  bine zugrăvite. Cu ea poţi să îţi permiţi absurdul, necunoscutul şi visul fără jenă. Cred că e singura cu care poţi.

O fată trebuie iubită. Nu în sensul banal, declarativ. Ci cu reducţionismul fatalist că ea este irepetabilă, chiar şi când urmăreşte telenovele.

Curs despre viaţă

        Ne şcolim cu o consecvenţă metodică de la generală până la studii superioare şi ne  rupem papucii căutând sensul intim al vieţii prin clase şi săli de cursuri cu lumină galbenă, de toamnă. De cele mai multe ori, îl pierdem, amestecându-ne mintea printre materiile greoaie şi inflamate. Numai cei patru pereţi ai camerei în care am citit cu degetul înnegrit de cerneală, pot să confirme câţi nervi am jertfit pe altarul cunoaşterii, câte cearcăne am adunat cu speranţa clar-obscură că ,,va ieşi om din noi”. Aşa ziceau toţi din jur. Că nu e loc de regrete dacă înveţi, eşti sârguincios şi îţi faci temele la timp.

          În şcoală am învăţat că ,,banul e zeul la care se închină toţi” şi nu e tocmai întruchiparea fericirii. Ne-au garantat manualele de educaţie civică şi toate cărţile de religie că e bine să fii generos şi să îţi ajuţi aproapele. Ni s-a repetat obsesiv că încă nu ne-am terminat ucenicia şi că avem faţă de epigoni care trebuie să se tocească mai întâi şi apoi să îşi permită păreri. Tot la şcoală am stat ca sub o umbrelă protejaţi de ,,corola de minuni” şi am repetat cu ochii pironiţi în tavan citate despre iubirea paradisiacă. La bacalaureat am făcut diferenţa între Bine şi Rău, argumentând că  Harap Alb este un personaj cu trăsături morale şi fizice. Unii vor spune că citeau încă din clasa a 9 a Cioran şi meditau la ,,ispita de a exista”. Până şi aceia s-au trezit la final de studii, că globul de sticlă cu fatalităţi şi ignoranţe s-a spart şi că realitatea e mai dură şi mai anevoioasă decât orice culmi ale disperării vreodată citite ori înţelese.

          Cred că şcoala e un vis. O pseudo-societate care te învaţă să joci, să te joci, când tu ai nevoie să trăieşti. O ficţiune despre cum s-o faci pe ,,idiotul” într-un sens dostoievskian. Nu ştii prea bine ce înseamnă să lucrezi, să dai de răutăţile şi invidiile însetate de bani ale colegilor, să fii dat la o parte pentru că eşti mai bun decât restul şi incomodezi ascensiunea unora, să faci un compromis de pe urma căruia să câştigi într-un mod inteligent şi detaşat marea bătălie. Ai un maldăr de figuri de stil în braţe, câteva formule care şchiopătează şi speranţa că lumea are file albe, curate, pe care tu poţi să  patinezi uşor, fără să simţi răcoarea aprigă a gheţii, îndeajuns de abil încât să nu cazi şi suficient de graţios încât să pari un artist.

          Nu spun prin acest articol că şcoala nu ajută la nimic şi nici că sistemul e prost sau că nu-s buni profesorii. Ci, că şcoala e foarte departe de lumea în care trăim. E un fel de oglindă inversată a lumii care nu trebuie luată în serios tot timpul.Uneori e bine să o mai persiflezi, să o mai conteşti, să o mai ghionteşti. Să nu îţi fie şcoala ultima treaptă de înţelegere şi ultima autoritate care te învaţă. Să îţi mai laşi o rezervă şi pentru replica vieţii care îl poate prinde chiar şi pe Blaga într-un ofsaid, de multe ori, fără ,,zări şi etape”.

Euforia ,,noului inceput”

 

Avem multe mituri de colorat şi ne-am pus serios pe treabă ca într-un exerciţiu de graffiti pe zidul blocului, ca şi cum viaţa ar fi o poveste. Unul dintre mituri e cel al ,,noului început” în variantă ,,new me” sau ,,o altă viaţă” (a se vedea statusuri) cu profunde rădăcini metafizice şi totodată desprins de bază,de  restul vieţii într-un mod cel puţin copilăresc. De aici încolo nu mai sunt eu sau aici mă sfârşesc şi mă reiau ca şi cum aş fi o bucată de salam din care tai felii şi pun între ele margarină. (Exemplul e de natură să ilustreze imaturitatea gestului). Desigur că mi se par îndreptăţite noţiunile de reinventare şi schimbare mai ales când au un fond flexibil pe care să danseze şi probabil că pe undeva la mijloc îşi face loc creativitatea.Însă nu la asta mă refer. E vorba de re-branduirea personalităţii sau a personajului pe care unii o fac în mod spectaculos, cel mai probabil dedicând un album întreg de pe facebook, fără a fi vizibilă vreo transformare, măcar de copertină.Adică sufleteşte, stimabilii calcă pe alte tărâmuri şi îşi reorientează toate pânzele spre alte zări, accidental accesibile nouă. Caz concret ca să nu moşmolesc nişte pungi goale fără rost, noutatea firii vine când te părăseşte el sau ea şi tu, decupând cu forfecuţa de unghii toate sms-urile cu ,,besc u” la urmă, te redefineşti. Eşti recent, actualizat, updatat şi porţi după gât eticheta cu promoţiile, eventual. Acuma, mă întreb şi eu ca Eminescu (de dragul unui haz nostalgic),, Ce-ţi pasă ţie chip de lut? Dac-oi fi eu sau altul?” Oricum o alteritate am spus că nu strică, fie ea şi comunicare intrapersonală, fie ea şi dublă personalitate, fie şi dialogism bahtinian.Mergem până la patologie. Dar tot tu eşti. Ai avut un eşec sau poate nu ţi-au ieşti numărătorile.Tot tu rămâi.Unul care greşeşte, pierde, se deprimă şi apoi începe să zâmbească galeş la soartă, umblând cu mâna întinsă după fericire. Pentru că dacă ar fi altfel, acel “new me” pe care îl tot invoci ar trebui să îţi revendice şi toate legăturile tale cu trecutul (unele vitale zic), să le amestece într-un ceaun ca pe mămăligă şi atunci să vezi necunoscut şi nemărginire pe capul tău. Deci nu-i nicio noutate.

Aşa reacţionăm noi. Sub zodia unor miracole care şterg răul şi pun în loc binele. O poză pe care scrii ,,the new me” arată ca o Fanta pe care scrie suc natural din fructe fără conservanţi, ca să închei şi cu gastronomia. Avem imaginaţie şi curaj. Fler de paraşutişti. Un optimism chior ne bântuie capul şi cu o strălucire de bec ecologic  ne-a cumpărat banalitatea.

De ascultat…

http://www.trilulilu.ro/ekaterina/e22a280ccf28fc

http://www.trilulilu.ro/ekaterina/a8cc2de232aaf6

http://www.trilulilu.ro/ekaterina/5985829f628634

Talentaţi şi nu prea

Toată lumea a stat aseară în faţa televizorului şi a salivat  la vederea talentelor pornite să-şi înşface banii. În sfârşit câteva minţi proluminate au gândit un show efervescent pentru tot gustul din ţărişoară antrenat cu mici şi bere şi pe alocuri cu îngheţată de piper ( în caz că nu ştiaţi, aşa arată luxul de la mare pus în recipient de hotelieri). Din vechime, amintim Surprizele cu tot atât de mult parmezan pe deasupra şi Megastarul ceva mai distilat. În fine, aseară  a fost un ospăţ de toate culorile cu voci bune, gimnaşti de performanţă, copii din categoria ,,pui de zeu”, oameni simpatici, performeri de şotron, învârtită, răsucită şi ameţită, spărgători de BCA, făuritori de romaniandream şi cazuri sociale.

După ce s-au descoperit fenomenele şi după ce s-a cernit prin sită spuma de talent, am ales să dăm mână cu mână. După ce a venit un contratenor cu Fantoma de la operă , după ce a venit ritmul şi apoi copilul care îl dicta imposibil de natural, după ce s-au contorsionat toate grupele de muşchi în crepusculul artistic, după ce s-a scos foc pe nări, am agăţat steagul de un băţ şi ne-am dat seama că ce naşte din revoltă interioară tot talent mănâncă. Şi totuşi cineva a stat strâmb îmbrobodit de culisele Pro şi a raţioant drept.

Care e de fapt miza? Continuitatea. Sezon după sezon. Rating infinit. Bani.

Şi atunci s-a folosit logica de sine umblătoare: Oamenii trebuie încurajaţi, ispitiţi, aţâţaţi ca să vină la preselecţii în număr foarte mare. Cu alte cuvinte toţi trebuie să simtă fiorul talentului pentru a îndrăzni să concureze. Acum, dacă premiul cel mare era înfulecat de un talent din rândul celor care ,,îţi fac pielea de găină” se mai dezumflau dintre potenţiali, mai strâmbau din nas misterioşii care pocnesc din degete de 600 de ori pe minut sau diafanii care fac tumbe prin casă. Nefiind contratenori sau soprane, nu mai puteau să acceadă. Clar. Aşa că trebuia  o emblemă naţională din soiul Cuore-inimă de copil care să dea frâu liber mişcării de emancipare a românilor. Nu e vorba de talent. E vorba de o emoţie pâgână care trebuie cultivată şi întreţinută, care sfârâie în inima fiecăruia şi care stă să sară din tigaie la orice impuls.

La urma urmei, fiecare participant a avut de câştigat prin faptul că a avut parte de o popularizare electrizantă  şi de o pistă foarte netezită pe care poate sări chiar într-un picior dacă apelează la câţiva oameni atenţi cu freamătul artistic din jur. În cel mai rău caz, fiecare a pus în ramă o pagină de strălucire la care să se gândească în plină noapte. Un exemplu: Dinu Valentin poate să facă din muzică peste 120.000 de euro, după cum a spus Andi Moisescu. Mai greu a fost să-şi scoată talentul din casă.

Să zicem că problema e de două feluri: pe termen scurt şi pe termen lung. Cred că în asemenea situaţie, e bine să nu fii prins la mijloc.

                                                  Istorii de la birou                                                                                                                                                                                                          http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2502

Iluziile tale cu ce se mai ocupă?

Bate vântul prin minte. Bate cu 70 km/h. E starea aia când îţi vâjîie capul şi te trage curentul spre cele mai nenorocite închipuiri. Şi cum nu ai un nurofen pentru gripă şi răceală la îndemână, faci febră de la frustrări, tuşeşti cu expectoraţii semidocte, transpiri din pietate şi te uiţi cu ochii pleoştiţi de somn la televizor. E o imaginea cu aburi, o infuzie.

Şi atunci tot ce nu ai putut să faci, tot ce nu ţi s-a îndeplinit, tot ce nu îţi permiţi să iei din viaţă, tot ce ţi s-a refuzat cântă la unison în tine. Nu ai linişte.Te macini. Nu ai talent. Suferi. Nu ai ochii albaştri. Te simţi ca un cocoşat. Nu ai prieteni. Vorbeşti singur .Nu eşti tocmai o legendă. Dai din coate. Nu ştii cum arată o bancnotă de 500 de lei. Devii cleptoman calificat. Nu ai purtat niciodată o rochie. Îţi vine să te înfăşori cu cearşaful. Nu ţi-a spus nimeni, niciodată, că arăţi splendid în seara asta. Îţi blestemi negul de pe faţă. Nu ai apărut niciodată la tv. Te fotografiezi mai mult decât o făceai ieri. Nu se vede nicio schimbare. Tu te-ai vopsit roşie în cap. Nu ai găsit nicio pereche de cercei care să te facă mai gingaşă. Ţi se pare că nu te deosebeşti de prietenul tău. Nu îţi alintă nimeni numele. Te defineşte. Nu reuşeşti să îţi ascunzi coşul de pe frunte. Ţi se pare că fondul de ten e prost. Nu ţi-a spus nimeni că eşti ,,naşpa”. Te-ai dezumflat.

După ce îţi sufli nasul de câteva ori, trece şi răceala. E normal. Trec şi halucinaţiile. Te ridici din pat şi iarăşi laşi în urmă o formă de talpă cu măsura 41.

“Teatrul nu e facut numai din generali, ci si din soldati de rând”

Amintiri de râsul plânsului

Interviu cu Dionisie Vitcu

Se juca printre rafturile ticsite de carti lânga pozele cu Eminescu.

Apoi se stingea în ticaiturile ceasului si iarasi o lua la goana printre cestile mirosind a cafea. Vocea usor soptita a actorului Dionisie Vitcu parea sa nu oboseasca. Despre pisici, miei, ,,nanase”, versuri ,,executate”, roluri si ,,fond dumnezeiesc” nu mai contenea sa povesteasca. Când a venit vorba de politica, am mai tras o gura de teatru si ne-am tinut de cuvânt.

 

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2415