Cât de important este să știi să asculți?


vv

   Mă uitam zilele acestea la toate protestele, la toată lumea din stradă, enervată, zgribulită, păcălită și jefuită de orgoliu în propria țară. Mă simt prea mică și neînsemnată în fața zidului de care se izbesc valurile de protestatari, în fața „marii corupții” , prea neputincioasă ca să mai cred că eu și generația mea vom aduce schimbarea, că vom răsturna acest sistem defect și vom renaște din propria cenușă. Mă încearcă un soi de pesimism incurabil, o descumpănire zilnică datorată faptului că nimeni nu ne ascultă, nimeni nu repară gafele, nimeni nu astupă gropile, nimeni nu ia nicio măsură ca răspuns minim la toată agitația publică. În țărișoara asta, cine are de furat fură, cine are de mințit minte, cine are de manipulat manipulează (indiferent ce, cât, cum, unde). Fără măsură și fără rușine. Cine are de vorbit, vorbește (și încă public!).Dar nimeni nu ascultă. Ați observat? Sufletul românului nu are pe nimeni să-l asculte. Să-i asculte povestea cu bune și rele, cu trezitul de la 6 dimineața și mersul la servici, cu plătitul facturilor, cu statul la cozi, cu presiunile din colectivitate, cu luptele lui interioare, cu nervii din trafic, cu eșecurile sentimentale, cu bolile, cu durerile de cap, cu grijile zilnice, cu visurile de a avea încălzire , apă caldă în casă sau un job mai bine plătit, cu nemulțumirile pe care le recapitulează când se așază seara în pat.

        În altă ordine de idei, e mare lucru să știi să asculți. Să ai răbdarea, echilibrul, liniștea, educația să fii atent la ce îți spune omul de lângă tine. Să cauți răspunsuri și soluții și la problemele lui, nu doar la cele personale. De câte ori nu v-ați găsit în postura de a-l privi pe interlocutor cum vorbește și vorbește și vorbește și downloading:)) fără să vă mai dea ocazia și vouă să ziceți ceva, fără să întrebe:hei, dar tu? , uneori fără să vă privească. Egoism sau lipsa celor șapte ani de acasă? E greu de spus. Arta conversației nu e așa complicată dacă ești un om educat, ancorat în realitate și încrezător în forțele sale. Nu te face cu nimic inferior ideea de a pune o întrebare și de asculta până la capăt răspunsul. Dimpotrivă, arăți un pic de maturitate, un pic de rafinament, un pic de clemență.

      Am întâlnit persoane care nu știu să asculte din prea mult ego (ce mai are și ăsta de spus? oricum viața mea e cea mai interesantă), nu știu să asculte dintr-o nerăbdare copilărească (uneori isterică) de a povesti și ele ceva, cumva, cândva, undeva, orice are legătură cu subiectul (un fel de „nu, mama mea e mai frumoasa”!!), nu știu să asculte din frica de a nu afla de la tine ceva ce i-ar face invidioși, nu știu să asculte din simpla emotivitate (dacă o ascult înseamnă că îmi place de ea, nu?), nu știu să asculte fiindcă acasă, când erau mici, ei vorbeau și părinții ascultau (niciodată invers), nu știu să asculte pentru că nu prea înțeleg multe lucruri pe care tu le spui (mai bine vorbim toți odată decât să nu ne înțelegem:)))

În sfârșit, ascultați!

O muzică bună.Ăsta e primul pas spre vindecare.

Mai treceți pe aici.

Reclame

Revedere….rescriere


Nu am mai scris de multă vreme. De când am terminat facultatea. Minunata facultate care mi-a reordonat prioritățile, dorințele, așteptările în cei trei ani de studiu și care mă aștepta de fiecare dată dintr-o gară-n altă gară străină și mereu cu același sentiment de inapartenență. Dar cred că despre asta vom vorbi în altă postare. În plus, revederea dintre noi aș vrea să fie una veselă, pozitivă și eficientă. Eu să caștig încrederea voastră și voi să caștigați sensul sau non-sensul din experiențele mele. Și non-sensul face bine uneori pentru că te ajută să revii mai lucid la adevăratul tău rol în viață.

Reluând firul poveștii…. mi-a fost dor să scriu. Și mai ales să scriu liber. O bună bucată de timp am scris eseuri, texte argumentative, știri, reportaje, tablete, interviuri, rigori, rigori și iarăși rigori. Am scris în așa fel încât să mulțumesc toți piticii ascunși în creierele profesorilor, jurnaliștilor și în general „superiorilor” mei la vremea respectivă.Am scris pagini foarte multe (8 în 2 ore jumătate la olimpiada de limba romana de la Constanta).Oare eu eram aia?:)) Și știți care e partea cea mai amuzanta? Că acum, după atâtea rigori și bariere, mă uit în jurul meu și simt că mă surzește un zgomot fin și greoi în același timp. E zumzetul poeților, al textierilor, al jurnaliștilor și al tuturor scriitorilor de facebook agramați și nespecializați, al celor care nu au înțeles diferența dintre care și pe care, al celor care filosofează adânc la ore târzii, al celor care s-au prefăcut în lideri de opinie peste noapte și al tuturor celor care scriu și vorbesc cum le vine. Pentru că școala nu mai are relevanță. Tupeul da.

Nu mai vreau să mă revolt. Astăzi mizez mai mult pe puterea mea de adaptare și înțelegere în societate. Mă fac una de-a lor, de-a voastră, de-a timpurilor. Imaginați-vă un ulcior de lut gata făcut care, odată expus în magazin, renunță la forma finită dată de olar și preia forma mainii fiecărui client care îl măsoară. Ați putea să mă întrebați dacă e un ulcior cu mai multe fețe? Da. Pentru că nici clienții nu sunt toți la fel. În mâna unora ai putea sa te topești de bine, pe când mâna altora e aspră si grosolană.

Spre finalul acestei revederi aș vrea să vă spun că am început 2017 cu o serie de schimbări. Îmi plac schimbările. Mai ales cele constructive care mă scot din stări de stres, din relații toxice, din indiferență, din comoditate, din constrângeri, din absurd, din penibil, din nimic. Prima pe lista: am renunțat la cafea:)))

Vorbim. Mai treceți pe aici.